Arborele Vietii

Cum a luat nastere aceasta meditatie

Poate ar trebui să încep povestea întâlnirii mele cu lumea îngerilor cu „A fost odată…”. Întâmplările pe care le voi istorisi aici par mai degrabă desprinse din fascinantul basm al copilăriei, din lumea zânelor și miracolelor.

Deci… a fost odată ca niciodată… într-o însorită dimineață de toamnă acum vreo 9 ani. Eram în concediu, acasă… La vremea aceea studiam de câțiva ani astrologia și kabbala, dar era mai mult o cunoaștere teoretică, bine documentată în stilul „raționalist-științific”. De altfel prin natura formației mele profesionale de atunci aveam nevoie de „dovezi” clare pentru a crede ceva… Fără iluzii…

Mă refăceam după o încercare în domeniul sănătății… La începutul anului tocmai mi se diagnosticase o anexită acută și un chist care „trebuia neapărat operat” la ovarul stâng. Am ieșit din spital cu anexita vindecată și cu chistul întreg dar cu promisiunea că mă voi întoarce peste câteva luni dacă nu „dispare” între timp (îți poți imagina drag prieten, zâmbetul malițios al medicului – de altfel un prieten bun – „vrei să bei ceaiuri? – poți să bei 2 tone, draga mea că nu-ți trece!”). A „dispărut”. Dar în dimineața aceea simplă de toamnă nu știam încă… Îmi terminasem prima parte a „programului” (rugăciune, meditație, exerciții energetice, „ceaiuri”) și stăteam în dormitor cu jurnalul în brațe. Deodată am simțit un imbold interior de a scrie…

Bineînțeles că mai vorbisem cu îngerul meu păzitor… fie și doar de frica bunicii… în copilărie… dar formația mea „rațională” tot vocifera (când îmi era lumea mai dragă!), hai lasă Dani, asta e imaginație…
Eram sincer contrariată de multe ori când fetița mea, pe la vârsta de 2 ani îmi spunea că „îi vede”. Dar mă obișnuisem cu felul ei de a fi, pentru că de când a început să vorbească ne-a pus în temă cu băbăuții roz și băbăuții gri de forma globulară, iar mai târziu pe la 3 ani și cu structura și culorile câmpurilor energetice ale aurei (adică în limbajul ei de copil „lumina” și „coroana”).

Dar pentru că „vederea” mea se limita atunci cel mult la primele 2 straturi, tăceam cuminte în banca mea ca un novice ce sunt, în ale „lumii de dincolo”.
Așa că atunci când i-am spus îngerașului „Hello” și am început să scriu, m-am gândit că va ieși la iveală vreo nouă poezie (că și pe astea le scriam doar în jurnal…)
Nu-mi amintesc cum a trecut timpul… Singura amintire constă într-o stare de iubire imposibil de descris în cuvinte. Mâna mea mergea prea încet pentru torentul de cuvinte care parcă se revărsa direct din simțământul acela gingaș… din inimă…

Deodată tresar de sunetul clopoțelului de la intrare… las jos caietul și merg să deschid.
Era sora mea. Venea de la facultate. O salut destul de aeriană și mă întorc în cameră. Vine după mine și când intră face o figură nedumerită: „Ce ai ars aici?” „Ce am ars?” „Păi… miroase a… bețișoare… nu… nu, nu… e altceva… a tămâie?!” Am izbucnit în râs… „Hai… ști că nu avem așa ceva… nu am ars nimic…”. „Dar miroase foarte tare… zici că ești la biserică… Tu nu simți?!” „…Cred că vorbești serios… Dar nu simt”. Ies din cameră, mă duc în living și mă întorc… Da, într-adevăr… miroase… Cum de nu am băgat de seamă? Mă uit la ceas… Au trecut 4 ore și jumătate?! „Ce făceai?” „…Scriam…” „Ceva personal…?” „A nu… nu știu… nu știu exact cum să-i spun, ca o meditație… ca o călătorie… prin arborele sefirotic… cu îngerul păzitor… cu ierarhiile angelice… şi din Kabbala… of… mi se pare aşa de ciudat să explic… parcă tot farmecul, tot misterul… a zburat… dar, a rămas mirosul acela ciudat…” „Aha… ai scris despre îngeri… şi îmi citeşti şi mie?” În ochii surorii mele sclipesc două luminiţe jucăuşe… Eram ca atunci când eram copii şi mă provoca să-i mai spun vreo poveste… inventată bineînţeles (că celelalte deja erau plictisitoare!) „… Păi şti… de fapt nu se citeşte…” Acum e nedumerită. „Nu?” „Se experimentează… adică trebuie să te identifici cu ce scrie acolo… se „călătoreşte” efectiv… în imaginaţie. Adică… cred că eu ar trebui să o citesc şi tu să stai întinsă sau într-o poziţie de meditaţie şi să faci ce spun… De fapt… vezi tu, dacă stau să mă uit bine pe ce am scris… îmi dau seama că e mai mult ca un dar… pe care l-am primit… sau mai bine zis a venit… prin mine… deci nu ştiu ce efect va avea”.
„Ok… îmi asum riscurile!” râde sora mea… Câteva zile mai târziu într-o seară liniştită „am experimentat”. Când „experimentul” s-a sfârşit… am rămas în linişte… Sora mea avea lacrimi în ochi.

Câţiva ani mai târziu la una din întâlnirile de la Deva (în acea perioadă predam Prananadi şi ţineam întâlniri periodice în diferite oraşe cu cei pe care îi iniţiasem) a venit vorba despre lumea spirituală, Kabbala, ierarhiile angelice etc. Şi atunci le-am spus „nu vreţi să încercăm ceva?” şi pe acordurile inefabile ale muzicii lui Gheorghe Iovu am început… călătoria în Arborele Sefirotic… în arborele vieţii. Când am sfârşit… Era Linişte… de fapt era… Pace… După un timp Ana, draga mea prietenă… a rupt tăcerea: „Dani… tu şti ce este asta?” „…?!”” Marea invocaţie a lui Solomon!” („Da sigur! Iar eu sunt Papa de la Roma… să nu exagerăm! – mi-am zis în sinea mea.”)
„Marea invocaţie a lui Solomon? Nu, nu ştiu, nu am auzit de aşa ceva… meditaţia aceasta a venit la mine acum câţiva ani într-o dimineaţă când mă gândeam cu drag la îngerul meu păzitor. Nu ştiu nimic despre templul lui Solomon, dar am văzut că oamenii se simt bine…” „Trebuie să o înregistrezi” spuse Ana cu hotărâre „are un efect energetic extraordinar”. Câţiva o aprobă în tăcere.
Cum să le spun că nu am voie?!

…Anii au trecut… Nu am înregistrat-o… Câtă vreme am făcut parte dintr-o organizaţie cu roluri şi „ierarhii” nu mi s-a dat voie să o fac. Doar… din când în când spre bucuria mea şi a prietenilor mei am readus-o la viaţă în acordurile divine pe care Gheorghe Iovu le coboară pe Pământ… Şi am lăsat-o într-un sertar… vreme de câţiva ani.
Dar cum totul are un Timp și un Loc… Iată că a venit vremea să iasă la lumină darul Luminii !
Vă dăruiesc așadar, vouă, darul vindecător al prietenilor dragi… din Nevăzut:

…O călătorie în Arborele Vieții…

<< Inapoi la Meditatii ghidate